Aţi avut vreodată impresia că în anii ’60 ai secolului trecut lucrurile erau nu ştiu cum mai vesele şi mai nostime, iar oamenii nu le luau chiar atât de „în serios”? Mai multe zâmbete pe feţe, mai multe dansuri vesele, ritmuri mai pozitive în muzică – nici nu prea aveai
de ce să iei totul atât de în serios, nu? Eh, dar totuşi exista un capitol la care oamenii se luau foarte în serios unul pe altul, poate chiar prea în serios! Cel al competiţiilor, evident – că nu-n zadar
ajunseseră rachetele inamice pe lângă Cuba în acei ani, la un pas de a arunca în aer cam tot globul deodată. Şi această sete de victorie şi de competiţie acerbă era valabilă chiar şi atunci când venea vorba de-o competiţie de scară mai mică – un raliu automobilistic, spre
exemplu! Spiritele se încingeau mai repede decât ar lua foc benzina, şi competiţia devenea imediat una nebună de tot!
Chiar la începutul anilor 1960, Mini (îl scriem cu litere mici pentru că aşa
se cuvine tuturor maşinilor produse în perioada de până la renaşterea sub umbrela BMW Group) şi-a făcut o intrare spectaculoasă în competiţiile de raliu, toată povestea lăsându-se şi cu
mai multe victorii în raliul Monte Carlo, una din care a fost retrasă apoi cu mare scandal de către organizatori, fapt care a stricat ireversibil imaginea raliului. Iar ca să înţelegeţi şi mai bine când s-au
întâmplat toate astea, aflaţi că British Motor Corporation a lansat primul Mini în 1959 şi tot această maşinuţă a devenit şi primul automobil din lume cu motor poziţionat transversal! Şi cu tracţune faţă, evident, pentru a fi cât mai compactă pe partea inginerească,
lăsând mai mult spaţiu util ocupanţilor de bord. De fapt, în primii ani aceste maşinuţe erau comercializate cu numele Austin şi Morris, şi până şi exemplarul testat de noi este, de jure, un Austin.
Graţie tracţiunii faţă şi roţilor poziţionate la extremităţi, centrului de greutate coborât şi agilităţii maşinii, creatorii săi au înţeles foarte repede că ea ar putea avea performanţe excelente în competiţii sportive. Aşa că versiunile destinate raliurilor nu s-au lăsat prea
mult aşteptate. Şi n-a durat mult nici până Mini a ajuns să câştige cea mai populară cursă de raliu a acelor vremuri – raliul Monte Carlo – în 1964.
Acum, că aţi înţeles şi mai bine cam ce treburi se coceau în lumea auto a
acelei perioade, să revenim la maşinuţa din mâinile noastre, de astăzi! Nici nu ştiu cum să v-o spun să sune mai decent. Ei bine, v-o spun pe şleau – maşinuţa asta e chiar un Mini Cooper S Works de raliu, doamnelor şi domnilor! E exact acea modificare de raliu cu
care se participa în competiţii strânse în anul 1963, atunci când fusese construită ea! Însă, cuvântul „Replica” din denumirea ei sugerează totuşi o mică diferenţă semnificativă – exemplarul din mâinile noastre n-a participat direct în
raliurile din 1963, ci a fost creat drept o replică fidelă a bolizilor de raliu, până în cel mai mic detaliu. Aşa că, la drept vorbind, conducând astăzi această replică identică înseamnă să simţi exact aceleaşi senzaţii pe care le simţeau
piloţii de raliu ale acelor vremuri de la bordul unor asemenea Mini-uri. „Stai, stai” – mi-am zis. „Asta înseamnă că voi conduce o maşină adevărată de raliu, cu motor din ăla nebun, cu cuşcă în interior şi schimbătoare din alea ca
stâlpii, o maşină brută şi nebună cum n-am mai condus!”
Aici entuziasmul meu a început a fi amestecat şi cu îngândurare. Hm!... O fi fost oamenii din anii 1960 aşa încât să nu se prea ia în serios, dar cu maşina asta nu poţi să fii neserios, că te rupe
în două! Fac un pas spre ea şi-i văd volanul pe dreapta! Ah, da, o replică identică, fireşte! Două faruri normale în faţă, încă două adăugătoare şi încă unul central! Parcă-mi văd deja în minte fotografiile vechi ale Mini-urilor de raliu
de atunci, cu farurile astea aprinse frumos!
Dar ceea ce descopăr înăuntru mă duce într-un adevărat coşmar, deopotrivă plăcut şi îngrozitor! Două
scoici în loc de scaune, iar în loc de planşă de bord sau butoane am nişte cutii cu comutatoare peste tot şi lângă fiecare din ele – câte-o inscripţie de alb pe roşu. Nu există mânere pe uşi, nu există nici un mâner de plafon pentru
pasager – vai, scuzaţi-mă – copilot, ci un fel de mâner de frânghie de care să se ţină sărmanul în timp ce eu voi goni la raliu.
Toată abordarea asta nebună e extinsă şi la exterior dacă priveşti mai bine. Capota, farurile, dar şi alte câteva piese se ţin în nişte cheutori artizanale, ca să
poată fi repede demontate şi înlocuite într-o cursă. Aşa că veţi înţelege de ce-am scos capota cu totul, ca să vedem ce nebunie de motor e amplasat acolo.
În mod normal, sub capota unor asemenea Mini ar fi trebuit să se regăsească un motor de 1,071 cm cubi, însă cilindreea motorului nostru a fost crescută până la la 1,085 cm cubi. E un motor în patru cilindri, din care s-a scos
tot ce se putea scoate, în stilul competiiţiilor de raliu de atunci. Aşa că poate livra 90 CP pe la 6,200 rpm, dar nu păţeşte nimic nici dacă-l turaţi mai sus. Turometrul are indicate până la 10,000 rpm, însă eu bănuiesc că la
asemenea turaţii ingineria britanică a acelor vremuri n-ar putea rezista nici măcar o jumătate de tur de raliu. Acum, dacă 90 CP vă par cam puţini, aflaţi că nebunia asta de maşină, cu frânghii în loc de mânere, cântăreşte doar 635 kg!
Dar uite că visul meu ajunge şi la momentul inevitabil, în care trebuie să încetez observaţiile şi să apuc balaurul de coadă. Adică să urc la volanul bolidului ăsta, aparent compact, dar feroce până în adâncul măruntaielor sale!
Apucând balaurul de coadă
„Mamă!!!”... Nu prea am obiceiul s-o stric pe maică-mea în momentele dramatice ale vieţii, dar maşina asta m-a făcut să exclam una ca asta după nici 5 minute de condus. Ei bine, ar fi corect să vă spun că nici n-am putut-o porni din prima. Alături, un instructor neamţ stătea lângă maşină şi zâmbea sub
mustaţa sa aşteptând să-i cer ajutorul. Am învârtit cheia în contact şi nimic, frate! Nu porneşte startorul, deci n-are cum să pornească motorul. Neamţul îmi zice ironic, „Ei, e cam anapodă ingineria britanică, nu-i aşa? Să vă arăt cum se porneşte bestia?”
Când abia îmi dezlipisem buzele una de cealaltă pentru a-i striga mai
repede „Da”, Wowciech, copilotul meu polonoez strigă tare „Nu! Ne descurcăm noi!” Apoi îmi zice cu o urmă de indignare „Nemţii ăştia!... Scuze Ilie, noi polonezii, nu-i prea avem la suflet pe nemţi, din motive istorice, ştii tu...” Apoi Wowciech face o minune şi găseşte întrerupătorul principal al acestei maşini de raliu – un fel de chestie de siguranţă – apoi mai mişcă nu ştiu ce comutator
şi-mi zice: "Acum porneşte cheia în contact şi apasă pedala!" Fac asta, iar de sub capotă izbucneşte un sunet mai fioros decât dragonul din poveste, un sunet format din explozii agresive succesive, nefiltrate şi aproape deloc atentuate de vreun sistem de eşapament. Apăs de câteva ori uşor pedala acceleraţiei şi motorul urlă nebuneşte,
de parc-ai fi zis că am un motor de vreo 5.0 litri sub capotă, nu unul de 1.1 litri!
E un motor aspirat natural, fireşte, iar eu mă întrebam dacă nu cumva va trebui să-l turez foarte tare ca să scot viaţa din el. Dar a fost o presupunere absolut naivă, pentru că mă aflu la
volanul unei maşini de raliu, iar motorul ăsta, deşi aspirat natural, izbucneşte de putere de la primele turaţii „lucrative”. Maşinuţa o rupe din loc cu o poftă ameţitoare şi aleargă de te bagă în sperieţi!
E al naibii de strâmt în ea, scaunele scoică nu-s reglabile, volanul nu e nici el reglabil, iar copilotul meu se atinge adeseori de umărul meu când trecem pe vreo denivelare sau printr-un viraj. În
faţa lui există un ceas de raliu, pe care el ar trebui să-l apese în competiţie la fiecare punct cheie de pe hartă – ştiţi voi, viraj la stânga „pac”, pe hartă scrie
că după 190 metri vine alt viraj, iar el odată cu „pac”-ul vede în faţa sa contorizarea metrilor şi ştie şi mai bine când exact urmează un nou punct crucial.
Apăs din nou pedala acceleraţiei cu putere şi rămân din nou copleşit de forţa cu care această mică maşinuţă fiorioasă prinde viteză. Volanul e foarte direct conectat cu roţile, că nu degeaba e o maşină de raliu, iar pe asfalt uscat
acest Mini de raliu are o aderenţă extraordinară. E încălţat în roţi mult mai late decât cele standarde pentru Mini-urile acelor vremuri. Iar în viraje
simt adevărata senzaţie de go-kart, care l-a consacrat pe Mini, şi o simt în cea mai intensă şi clasică formă a ei, pentru că sunt, Doamne, la volanul unui
adevărat Mini clasic de raliu! Mini Cooper S Works Rallye!
Cutia de viteze are o timonerie tare deocheată, dar mecanică şi nefiltrată. Uneori te întrebi dacă ai pus-o într-a doua sau într-a patra, dar în acelaşi timp fiecare cuplare de treaptă se face rapid şi cu senzaţii mecanice în levier. Pentru o maşină de raliu e important să-şi cupleze treptele super rapid, iar filtrările şi amortizările sunt de prisos.
Şi dacă tot conduc o maşină de raliu, nu se putea să nu ies şi pe nişte drumuri de prundiş. Oh, Doamne! Aici mica fiară şi-a arătat adevăratul potenţial! Poţi goni pe prundiş ca nebunul, despre confort nici nu poate fi vorba, dar
dacă ai curaj mare, atunci menţii perfect aderenţa şi traiectoria şi poţi atinge viteze demenţiale. Vin viraje? În maşinuţa asta te simţi într-un bolid de cursă, dar, deoarece e atât de compact şi uşor, ca un kart, începi să ai senzaţia
că riscul unei derapări sau a unui accident, la care te-ai putea gândi de la volanul unui Impreza WRX STI, spre exemplu, e mult mai mic, aproape ca o glumă, aşa. Iar până la urmă te surprinzi mai cutezant decât ai fi crezut
în a ataca viraje de prundiş cu viteze mari şi cu derapaje controlate. Iar aici nu vorbit de drifturile clasice, pentru că nu e o maşină cu tracţiune spate, ci de continuarea acceleraţiei moderate şi
un uşor derapaj pe lateral faţă de traiectoria perfectă, dar atât timp cât tu intuieşti exact cât de mult va devia maşina de la traiectoria dată de volan, îi poţi seta intenţionat traiectorii mai îndrăzneţe cu volanul, pe care le dozezi cu pedala acceleraţiei, iar factorul derapajelor aduce maşina exact pe traiectoria dorită. He, he, ce veselie începe de aici încolo! De parcă sunt
un copil ce-a descoperit cutia cu secrete a omenirii! Într-un final, într-un raliu, şi în general într-o cursă, cu cât mai puţin derapezi, cu atât mai rapid eşti, aşa că nu e de mirare că acest Mini a venit să-i spulbere pe toţi în raliuri într-o epocă a
tracţiunii spate. Fireşte, dacă maşina ar fi cântărit 1200 kg, efectul subvirator ar fi fost uriaş şi n-aş fi reuşit să trec virajele cu asemenea curaj şi viteză, dar aici secretul se ascunde şi-n greutatrea redusă, şi-n roţile poziţionate pe la extremităţi, şi-n centrul de greutate coborât, aşa că maşinuţei nu-i rămâne
decât să lupte cu nişte ecouri ale unor legi fizice şi să alerge direct spre podium într-o asemenea competiţie!
Şi, fireşte, în toată această vâltoare în care alerg acest boliduţ pe aceste drumuri de pădure, motorul urlă de sperie toţi urşii din pădure, cred că
arareori coboară sub 3-4 mii rpm. Maşina trage bine şi la turaţii joase, dar dacă o face şi mai bine la turaţii de competiţie, de ce să n-o alergăm aşa cum poate ea mai bine?
Şi uite că în timp ce mă joc eu de-a trezitul urşilor în viteză pe aceste drumuri forestiere, observ că drumurile
devin tot mai răzmuiate, aerul tot mai umed, iar în curând şi parbrizul mi se acoperă de picături. Credeam că nivelul de nebunie şi satisfacţie mefistofelică de la bord îşi atinsese apogeul, însă am greşit amarnic. De aici încolo părea că am trecut la un nou etaj al purgatoriului, în care totul e la fel de dramatic ca-n
cărţile lui Dante, dar mult mai gustos şi mecanic. Noi viraje de pădure, dar de această data reţeta derapajelor controlate îţi dă fiori gigantici, pentru că sub roţi nu mai am decât prundiş ud şi noroi, aruncat cu bestialitate de roţile acestui bolid. Parcă şi motorul urla mai tare acum, parcă şi ecoul pădurilor îl
amplifica mai mult. Picături de apă pe parbriz, pricături reci pe fruntea mea, de la emoţia intensă de a ţine în frâu această nebunie de maşină! Şi-n acel moment mi-am amintit că cineva se simţea aşa în anii 1960, adică acum mai bine de 50 de ani în urmă... Iar noi astăzi exclamăm de la dezlănţuirile de putere ale unui model M, AMG, sau RS... Ceea ce simţi aici, e atât de dramatic şi de intens, încât nu există un
echivalent modern pentru această nebunie de maşină. Am condus câteva luni în urmă un WRX STI cu rădăcini de raliu şi ziceam că acea maşină e fioroasă şi era prima care putea mai multe decât m-aş fi încumetat eu, iar una ca asta poate fi spusă şi atunci când simţi că n-ai reuşit să comunici chiar cu totul cu maşina, când încă n-o simţi ca o continuare mecanică a mâinilor şi picioarelor tale. Dar aici, micuţa bestie te lasă să te conectezi în
totalitate cu ea, aşa că, deşi e mult mai radicală, mai nebună şi mai dementă, o poţi conduce pe cât de nebuneşte vrei, şi întotdeauna vei simţi limita, acea limită dintre „se poate” şi sinucidere... Recunosc, din cauza volanului pe dreapta mi-a luat ceva timp să intru în această conexiune cu ea, dar până la urmă conexiunea se întâmplă şi tu conduci cu exalatare, scăpând din când în când hohote de uimire şi fericire copilărească izbucnită dintr-un adult în toată firea!
Pe aceeaşi notă plouată am ieşit şi la asfalt, iar aici maşinuţa a început a se simţi ca pe patinoar. Lua virajele, dar derapa în continuu de-ţi era mai mare dragul. Şi totuşi, parcă aveai încredere până unde va ieşi în afara traiectoriei. Şi micul Mini n-a trădat această încredere. Bestie! Bună bestie! Al naibii de bună bestie!
Când am coborât din ea, am bătut-o de două ori cu palma pe acoperiş, aşa cum îţi baţi prieteneşte pe umăr un camarad cu care tocmai ai trecut printr-o
provocare dificilă. Dar îmi tremurau şi picioarele, şi mâinile de la această experienţă unică în viaţă. O fi de la
vibraţiile motorului, o fi de la intensitatea a tot ce-am simţit de la volan, dar ştiu una: în zilele noastre nu prea mai există maşini care să te facă se tremuri uite aşa, cu frisoane musculare, după ce le conduci!
La naiba! Asta e o maşină din epoca „sex, drugs and rock’n roll”, din epoca în care Beatles suceau minţile oamenilor. Pesemne, impresia mea iniţială cu oamenii care nu se luau prea în serios a fost complet greşită. Ba poate dimpotrivă, îşi trăiau cu intensitate dramatică viaţa, se bucurau mai intens, cântau mai intens, iubeau mai intens, iar atunci când venea vorba unei competiţii – luptau pe viaţă şi pe moarte. Iar britanicii erau în acele timpuri
încă în anii lor de glorie culturală globală, iar acest Mini Cooper S Rallye ne e martor fidel că tot acele timpuri erau pentru britanici şi anii lor de glorie inginerească. Erau anii în care un pătrat negru nu putea fi catalogat drept artă, anii în care o Lady GaGa îmbrăcată în rochie de carne ar fi dusă la casa de nebuni, erau anii în care albul era alb, negru era negru, iar roşul era foc. Şi maşinuţa asta e fooooooc!
Scuzaţi-mă, dragii mei cititori, mă duc să reumplu rezervorul şi să mă dedau acestei uriaşe plăceri înc-odată, să uit
de toate, să călătoresc în timp acolo unde scrie 1963, iar apoi să rup calendarul şi să opresc timpul în loc...
